Am găsit acum câteva luni un bon fiscal uitat într-o carte, tipărit în vara lui 2019. Pâine, lapte, două iaurturi, o pungă de cafea măcinată și niște roșii. Puțin peste 40 de lei, cu tot cu punga de la casă.
Am refăcut aceleași cumpărături săptămâna trecută, din curiozitate, și am plătit aproape 75. Nu s-a schimbat nimic la produse. Roșiile n-au devenit mai bune, cafeaua n-a căpătat vreo calitate nouă, punga de lapte arată identic.
S-a schimbat altceva, ceva ce nu se vede pe raft, dar se simte în portofel. Acel altceva se numește inflație și, dacă ai impresia că economiștii vorbesc despre ea într-o limbă inventată special ca să nu înțelegi, nu ești singurul. Ideea de bază e mult mai simplă decât pare.
Inflația înseamnă că banii tăi cumpără mai puțin decât cumpărau înainte. Cam atât. Restul sunt nuanțe și explicații despre de ce se întâmplă asta, dar miezul rămâne aici.
Banii nu au valoare, au putere de cumpărare
Ne place să credem că o bancnotă de o sută de lei valorează o sută de lei. E o iluzie confortabilă și, de obicei, inofensivă. În realitate, hârtia aceea nu valorează nimic în sine, iar valoarea ei stă exclusiv în ce poți obține pe ea la un moment dat.
Dacă azi cu o sută de lei faci un plin parțial de benzină, iar peste trei ani cu aceeași sută faci jumătate din cât făceai, bancnota nu s-a schimbat. S-a schimbat raportul dintre ea și lucrurile din jur. Economiștii numesc asta putere de cumpărare, și e singura măsură care contează cu adevărat.
De aici vine și confuzia care apare în discuțiile de la masă. Cineva spune că salariul i-a crescut cu 10% și e mulțumit, iar altcineva îi răspunde că prețurile au urcat cu 12%, deci de fapt a sărăcit. Amândoi au dreptate, doar că vorbesc despre lucruri diferite, unul despre cifra din fluturaș, celălalt despre ce rămâne din ea după ce trece pe la casa de marcat.
De ce se scumpesc lucrurile, când nimeni nu pare să vrea asta
Aici e partea unde majoritatea explicațiilor încep să arunce cu termeni și pierd cititorul pe drum. Hai să nu facem asta. Motivele pentru care prețurile urcă sunt câteva, se suprapun destul de des, și tocmai suprapunerea lor face situația greu de citit chiar și pentru specialiști.
Când sunt prea mulți bani față de prea puține lucruri
Imaginează-ți un târg de sat unde se vând douăzeci de pepeni. Dacă vin cumpărători cu o mie de lei în total, pepenii se vor vinde undeva în jur de 50 de lei bucata. Dacă a doua zi vin aceiași cumpărători, dar cu două mii de lei în buzunar, iar pepenii sunt tot douăzeci, prețul urcă spre 100.
Nimeni nu a fost lacom, nimeni nu a pus la cale nimic. Pur și simplu s-a schimbat raportul dintre bani și marfă. La scară mare, asta se întâmplă când banca centrală tipărește sau când statul pompează bani în economie fără ca producția să țină pasul.
S-a văzut destul de clar după pandemie. Guvernele au distribuit sprijin masiv, oamenii au stat cu banii blocați acasă câteva luni, iar când s-au redeschis magazinele, cererea a venit ca un val peste o ofertă care nu apucase să se refacă.
Când producția devine mai scumpă
A doua variantă e mai puțin spectaculoasă, dar la fel de puternică. Dacă transportul se scumpește, dacă energia costă dublu, dacă materia primă vine mai greu din cauza unui război sau a unui port blocat, fiecare produs ajunge pe raft cu un cost mai mare în spate. Producătorul nu are cum să absoarbă la nesfârșit diferența, așa că o trece mai departe.
Șocul petrolier din 1973 rămâne exemplul de manual, deși aici tocmai am promis că evităm manualul. Statele arabe au restricționat exportul, prețul barilului s-a multiplicat, și dintr-odată tot ce se mișca, se încălzea sau se fabrica a costat mai mult în întreaga lume occidentală. Nu apăruseră bani în plus, doar costurile crescuseră.
România a trăit o versiune a acestui fenomen în 2022, când factura la gaze și energie a explodat, iar scumpirea a curs în lanț prin brutării, fabrici, transportatori și magazine. Croissantul de la colț nu s-a scumpit fiindcă brutarul a devenit brusc mai avid, ci pentru că cuptorul lui consuma gaz la un preț de trei ori mai mare.
Când toată lumea se așteaptă la scumpiri
Al treilea mecanism e cel mai ciudat dintre toate, fiindcă funcționează ca o profeție care se împlinește singură. Dacă toți cred că anul viitor prețurile vor crește cu 8%, comercianții își ajustează listele din timp, angajații cer măriri de 8%, iar firmele includ creșterea în bugete. Prețurile chiar cresc cu 8%, pentru că toată lumea s-a purtat ca și cum urma să crească.
Băncile centrale se tem de mecanismul ăsta mai mult decât de oricare altul. Odată ce așteptările se ancorează sus, sunt greu de adus înapoi, iar procesul se autoîntreține. De aici și obsesia guvernatorilor pentru declarații calme și mesaje predictibile, chiar și atunci când situația e departe de a fi calmă.
Cum se măsoară ceva atât de difuz
Institutul Național de Statistică publică lunar un indicator numit indicele prețurilor de consum. Sună tehnic, dar procedura în sine e aproape banală. Se alege un coș cu câteva mii de produse și servicii, de la pâine și ouă până la chirie, abonament la telefon, tuns și bilet de tren, apoi se urmărește cât costă acel coș luna aceasta față de luna trecută sau față de anul trecut.
Ponderea fiecărui produs reflectă cât cheltuiesc gospodăriile în medie pe el. Alimentele cântăresc greu, energia la fel, iar bijuteriile aproape deloc. Când auzi la știri că inflația a fost de 5,2%, asta înseamnă că întregul coș costă cu 5,2% mai mult decât anul trecut, nu că fiecare produs s-a scumpit exact așa.
Coșul mediu care nu aparține nimănui
Aici apare cea mai frecventă frustrare. Cifra oficială spune 5%, tu simți 15%, și rămâi cu impresia că cineva minte. De obicei nu minte nimeni, doar că acel coș mediu descrie o gospodărie statistică, un fel de familie imaginară care nu locuiește nicăieri.
Dacă plătești chirie, ai copil mic și faci naveta cu mașina, inflația ta personală poate fi dublă față de cea publicată. Dacă stai în casa proprie, gătești acasă și te deplasezi puțin, poate fi sub medie. Statistica nu descrie viața ta, descrie o medie, iar mediile ascund întotdeauna extremele.
Un exercițiu care ajută mai mult decât pare e să notezi câteva luni la rând ce plătești pentru cinci sau șase lucruri cumpărate constant. Vei vedea foarte repede unde te doare cu adevărat, și de multe ori nu e acolo unde te așteptai.
Inflația de bază și de ce e urmărită cu atâta atenție
Mai apare uneori în presă sintagma inflație de bază, sau varianta englezească, core inflation. Ideea e simplă. Se scot din calcul produsele cu prețuri foarte volatile, adică energia, combustibilii, legumele, fructele și lucrurile cu accize, iar apoi se privește ce rămâne.
Motivul e cât se poate de practic. Roșiile se scumpesc iarna și se ieftinesc vara, benzina sare după fiecare tensiune geopolitică, iar oscilațiile acestea nu spun nimic despre direcția de fond a economiei. Ce rămâne după eliminarea lor arată dacă scumpirea s-a infiltrat în restul prețurilor, în chirii, în servicii, în salarii. Când urcă și inflația de bază, problema e structurală, nu de sezon.
Ce face banca centrală când prețurile o iau razna
Banca Națională a României are un obiectiv declarat, o inflație în jurul valorii de 2,5%, cu o marjă de un punct procentual în plus sau în minus. Nu zero, ci în jur de 2,5%. Faptul că ținta nu e zero surprinde multă lume, dar are logica lui, la care ajungem în câteva paragrafe.
Instrumentul principal e dobânda de politică monetară. Când inflația urcă, banca ridică dobânda, ceea ce face creditele mai scumpe și depozitele mai atrăgătoare. Oamenii se împrumută mai puțin, firmele amână investiții, cererea scade, iar presiunea pe prețuri se mai domolește.
E o frână, și, ca orice frână, încetinește tot vehiculul, nu doar roata care te deranjează. Aici stă dilema care îi ține pe guvernatori treji noaptea. Dobânzile mari calmează prețurile, dar sufocă economia, cresc șomajul și pot împinge țara în recesiune, în timp ce dobânzile mici stimulează creșterea, însă riscă să lase inflația să scape de sub control. Nu e o alegere între bine și rău, ci între două tipuri de rău, dozate cu grijă și cu o bună doză de noroc.
Ce ne arată istoria, de la Germania anilor ’20 la Japonia de azi
Germania de după Primul Război Mondial e cazul de care se sperie manualele. Guvernul a tipărit bani ca să plătească despăgubirile impuse prin tratatul de la Versailles, iar în 1923 prețurile se dublau în câteva zile. Au rămas fotografiile cu oameni cărând bancnote cu roaba și cu copii construind castele din teancuri de mărci ajunse mai ieftine decât hârtia de ambalaj.
România a avut și ea perioada ei, în anii ’90, când liberalizarea prețurilor după decenii de control administrativ a produs rate anuale de peste 200%. Cine a trăit atunci își amintește senzația că salariul se topea între momentul în care îl primeai și momentul în care ajungeai la magazin. Denominarea din 2005, când s-au tăiat patru zerouri de pe leu, a fost consecința administrativă a acelui deceniu.
Cazul opus e Japonia, care după 1990 a intrat într-o perioadă lungă de prețuri stagnante sau în scădere și n-a mai reușit să iasă din ea aproape treizeci de ani. Băncile centrale din toată lumea studiază Japonia tocmai pentru că arată cât de greu e să repornești o economie obișnuită să nu mai crească. Aici e și răspunsul la întrebarea de mai devreme, motivul pentru care ținta de inflație nu e zero, ci puțin peste.
Cum îți atinge inflația salariul, fără să bage mâna în buzunar
Partea care doare cel mai tare e că inflația nu îți ia bani. Nu vine nimeni să îți ceară nimic, cifra din contul de salariu rămâne aceeași, și tocmai de asta e greu de sesizat. Îți scade valoarea a ceea ce ai deja, în tăcere, lună de lună.
Dacă salariul tău rămâne neschimbat trei ani, iar inflația medie e de 6% pe an, la finalul perioadei cumperi cu aproximativ 17% mai puțin decât cumpărai la început. Ai muncit la fel, ai primit la fel, dar trăiești mai prost. Se numește scădere a salariului real, iar în practică se simte ca o strângere lentă de curea pe care nu ai decis-o tu.
De aici și importanța negocierii periodice a venitului, un lucru la care românii sunt, hai să recunoaștem, cam timizi. O mărire de 3% într-un an cu inflație de 7% nu e o mărire, e o reducere deghizată în veste bună. Cine analizează atent legătura dintre prețuri, venituri și consum, așa cum face ghidul despre inflație publicat pe AfacereaZilei.ro, ajunge repede la aceeași concluzie, anume că cifra brută nu spune mai nimic fără contextul prețurilor din anul respectiv.
Ce se întâmplă cu economiile și cu creditele
Banii ținuți cash sau într-un cont curent fără dobândă pierd valoare constant, garantat, fără excepție. E singura certitudine matematică din toată discuția asta. Cinci mii de lei păstrați în sertar timp de cinci ani, la o inflație medie de 5%, ajung să cumpere cam cât cumpărau 3.900 la început.
Depozitele bancare ajută parțial, însă doar dacă dobânda depășește inflația, ceea ce se întâmplă mai rar decât ne-ar plăcea. În anii în care inflația era 10%, iar depozitele dădeau 6%, banii din bancă pierdeau și ei teren, doar mai încet. Diferența dintre dobânda nominală și inflație se numește randament real, iar când e negativ, economisești în pierdere.
Pe partea cealaltă, la credite, inflația face un lucru contraintuitiv. Dacă ai un împrumut cu dobândă fixă, inflația lucrează în favoarea ta, fiindcă rata rămâne aceeași în lei, în timp ce salariile și prețurile cresc în jur, iar datoria devine mai ușor de dus în termeni reali. Dacă însă ai dobândă variabilă legată de IRCC sau de ROBOR, efectul se inversează, pentru că banca centrală ridică dobânzile tocmai ca să combată inflația, iar rata ta urcă odată cu ele.
Am văzut asta cu ochii mei prin 2022 și 2023, la oameni care își luaseră credit ipotecar în perioada dobânzilor minime și s-au trezit cu rate mai mari cu câteva sute de lei pe lună. Nimeni nu îi mințise. Pur și simplu contractul avea o componentă variabilă pe care puțini o citiseră cu atenție când semnau.
Deflația nu e vestea bună la care te-ai aștepta
Logica spune că, dacă inflația e rea, opusul ei ar trebui să fie bun. Prețuri care scad, sună excelent. În realitate, deflația e o problemă mai serioasă și mai greu de rezolvat decât inflația moderată.
Motivul ține de psihologie, nu de matematică. Dacă știi că frigiderul va costa mai puțin peste trei luni, amâni cumpărarea, iar dacă amână toată lumea, magazinele vând mai puțin, taie prețurile ca să atragă clienți, apoi taie salarii și concediază. Oamenii rămași cumpără și mai puțin, spirala se rotește în jos și se autoalimentează.
În plus, deflația face datoriile mai apăsătoare. Rata rămâne fixă, dar veniturile scad, deci ponderea creditului în bugetul lunar crește. Ce era suportabil devine sufocant, apar neplățile, băncile se blochează, și de aici până la o criză financiară drumul e scurt. Așa se explică de ce o inflație mică și predictibilă e considerată sănătoasă, un fel de temperatură normală a economiei.
Ce poți face concret, fără să devii analist financiar
Inflația nu poate fi influențată de un singur om, oricât de atent ar fi cu banii lui. Poate fi însă influențată amploarea loviturii, iar diferența dintre cele două lucruri e mai mare decât pare la prima vedere. Cel mai simplu punct de plecare rămâne evitarea sumelor mari lăsate să doarmă în conturi fără dobândă, unde pierderea e sigură și continuă.
Partea de venit contează mai mult decât orice strategie de economisire, deși e cea la care ne uităm ultima. Un salariu renegociat anual, o calificare în plus, o sursă secundară de bani, toate cântăresc greu, pentru că veniturile pot crește nelimitat, în vreme ce cheltuielile se pot tăia doar până la un punct. Cine mizează exclusiv pe reducerea consumului ajunge repede într-un colț fără ieșire.
Rămâne apoi zona datoriilor, unde merită să știi exact ce fel de dobândă ai la credit, fixă sau variabilă, și ce se întâmplă cu rata dacă indicele urcă cu două puncte. Nu ca să te sperii, ci ca să nu fii surprins, ceea ce e cu totul altceva. Nimic din ce citești aici nu ține loc de consultanță financiară personalizată, dar te ajută să pui întrebările potrivite atunci când discuți cu cineva care ți-o poate oferi.
Și mai e ceva, poate cel mai puțin cuantificabil dintre toate. Obiceiul de a privi prețurile în serie, nu izolat, îți schimbă percepția asupra banilor. Când vezi cum a evoluat un produs pe care îl cumperi constant, capeți un simț practic al inflației care valorează mai mult decât zece analize.
Ce înțelegi despre economie când înțelegi inflația
Odată ce ai prins mecanismul, o grămadă de știri care păreau seci devin brusc citibile. Anunțul că banca centrală a ridicat dobânda nu mai e o formalitate birocratică, ci un semnal că se așteaptă presiune pe prețuri. Vestea că salariul minim crește capătă un al doilea strat, cel al efectului asupra costurilor firmelor.
Inflația nu e o pedeapsă, nici o conspirație, nici un accident. E rezultatul unor decizii, unele luate în camere cu mochetă la Frankfurt sau la București, altele luate de milioane de oameni care cumpără, economisesc și își negociază salariile. Faptul că nu o putem controla individual nu înseamnă că trebuie să rămână un mister.
Bonul acela din 2019 stă acum pe frigiderul meu, prins cu un magnet. Nu ca amintire nostalgică, ci ca instrument de măsură. Din când în când mă uit la el și îmi amintesc că banii sunt o unealtă cu geometrie variabilă, iar cine știe asta ia decizii puțin mai bune decât cine află pe pielea lui, târziu.
Întrebări frecvente despre inflație
Ce este inflația, explicat în două fraze?
Inflația e situația în care aceeași sumă de bani cumpără mai puține bunuri și servicii decât cumpăra înainte. Bancnota rămâne la fel, se schimbă doar raportul dintre ea și lucrurile de pe raft.
De ce rata oficială pare mai mică decât scumpirile pe care le simt?
Pentru că cifra publicată descrie un coș mediu de consum, ponderat pentru o gospodărie statistică. Dacă plătești chirie, ai copil mic sau faci naveta zilnic cu mașina, structura cheltuielilor tale diferă mult de acea medie, iar inflația personală poate fi considerabil mai mare. Nu e o eroare de calcul, e diferența dintre o medie și un caz concret.
Cine calculează inflația în România și cum?
Institutul Național de Statistică publică lunar indicele prețurilor de consum, urmărind evoluția prețurilor pentru un coș de câteva mii de produse și servicii. Fiecare categorie are o pondere care reflectă cât cheltuiesc gospodăriile în medie pe ea, astfel încât alimentele și energia cântăresc mult mai greu decât bunurile cumpărate rar.
De ce banca centrală nu urmărește o inflație de zero?
Fiindcă o inflație zero lasă economia foarte aproape de deflație, iar deflația e greu de oprit odată ce pornește. Japonia după 1990 e exemplul care sperie toate băncile centrale, cu aproape trei decenii de prețuri stagnante și creștere anemică. O inflație mică și previzibilă funcționează mai degrabă ca o temperatură normală a economiei, iar ținta Băncii Naționale a României este de 2,5%, cu o marjă de un punct procentual.
Inflația e bună sau rea pentru cineva care are credit?
Depinde exclusiv de tipul dobânzii. La dobândă fixă, inflația lucrează în favoarea debitorului, pentru că rata rămâne aceeași în lei în timp ce veniturile nominale cresc. La dobândă variabilă legată de IRCC sau ROBOR, efectul se inversează, fiindcă banca centrală ridică dobânzile ca să combată inflația, iar rata lunară urcă odată cu indicele.
Cât ar trebui să crească salariul ca să nu pierd nimic?
Cel puțin cu rata inflației din perioada respectivă, altfel puterea de cumpărare scade chiar dacă suma din fluturaș e mai mare. O mărire de 3% într-un an cu inflație de 7% înseamnă, în termeni reali, o pierdere de aproximativ 4%.
Ce se întâmplă cu banii ținuți acasă sau în cont curent?
Pierd valoare în ritmul inflației, fără excepție și fără să facă nimeni ceva vizibil. Cinci mii de lei păstrați cinci ani, la o inflație medie de 5% pe an, ajung să cumpere cam cât cumpărau 3.900 de lei la început. Depozitele bancare compensează doar parțial, iar când dobânda e sub rata inflației, randamentul real rămâne negativ.
Ce înseamnă inflație de bază și de ce apare atât de des în presă?
Este rata calculată după eliminarea prețurilor foarte volatile, adică energia, combustibilii, legumele, fructele și produsele cu accize. Arată dacă scumpirea s-a infiltrat în restul economiei, în chirii, servicii și salarii, ceea ce indică o problemă de fond, nu o oscilație de sezon.
