2026, anul în care „liniștea” a devenit un verb
E un lucru curios, aproape intim, felul în care te obișnuiești cu tensiunea. Nu devii neapărat curajos, doar înveți să trăiești cu un fundal care nu mai tace. În 2026, Europa de Est trăiește tocmai cu acest fundal. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei nu mai e o știre nouă, dar nici nu a devenit un „capitol închis”.
La început de 2026, se vorbește tot mai des despre negocieri, despre armistițiu, despre garanții de securitate, despre trupe care ar putea ajunge în Ucraina după o eventuală încetare a focului, iar în același timp, atacurile continuă și nimeni nu își permite să se poarte ca și cum lucrurile s-au stabilizat.
În această poveste neliniștitoare, România e un prag, nu o margine. Uneori avem reflexul să ne descriem ca „frontieră”, și e adevărat, suntem la granița estică a NATO și a Uniunii Europene. Dar pragul e o imagine mai potrivită, fiindcă pragul e locul pe care îl calci de fiecare dată când intri și ieși, locul care îți amintește că există o diferență între interior și exterior, între spațiu sigur și spațiu disputat. România e obligată să țină diferența asta vizibilă, nu prin gesturi teatrale, ci prin consistență.
Rolul României în echilibrul de securitate al Europei de Est, în 2026, se sprijină pe trei lucruri care se leagă între ele mai strâns decât pare: geografia, infrastructura și credibilitatea. Geografia nu o alegi, infrastructura o construiești greu, credibilitatea o poți pierde repede.
În jurul acestor trei axe se adună prezența aliată, apărarea aeriană, industria de apărare, diplomația regională și un detaliu care nu e deloc mic: felul în care societatea românească gestionează frica, oboseala, iritarea și tentația de a întoarce capul.
Geografia României, Marea Neagră și Dunărea ca nervi deschiși
România e una dintre puținele țări din regiune care au și „uscatul mare”, și marea propriu zisă. Pe hartă, Marea Neagră pare o margine albastră. În realitate, e un spațiu unde se amestecă supravegherea aeriană, libertatea de navigație, minele, dronele maritime, rutele energetice și nervozitatea unei competiții militare care nu se vede mereu, dar se simte.
Dunărea, în schimb, e un fel de linie de viață și de risc. Porturile ucrainene de pe Dunăre, aproape de granița românească, au fost atacate repetat în ultimii ani. De aici au venit și episoadele care au intrat, fără să vrea nimeni, în rutina noastră: alerte pentru populație în nordul Dobrogei, fragmente găsite în câmp, discuții despre încălcări ale spațiului aerian. Când un conflict se desfășoară la câțiva kilometri de casa ta, granița nu mai e o linie, devine o zonă, un fel de curent rece care intră pe sub ușă.
În 2026, România joacă rolul unei țări care trebuie să „stăpânească” această zonă de contact. Să nu o lase să devină un spațiu de accidente repetate și banalizate, dar nici să o transforme într-o rampă de escaladare. E genul de echilibru care nu se câștigă o dată pentru totdeauna. Îl câștigi iar și iar, de fiecare dată când te lovește un incident și reușești să rămâi lucid.
Marea Neagră, o mare mică, dar cu orgoliu de ocean
Marea Neagră e, strategic, una dintre cele mai incomode mări ale Europei. Nu e deschisă ca Atlanticul, nu e predictibilă ca Mediterana, e un bazin relativ închis, legat de lume prin strâmtori guvernate de reguli istorice și de calcule politice. Aici, NATO are doar trei state riverane, România, Bulgaria și Turcia, iar coordonarea, oricât am vrea să o simplificăm, rămâne o muncă fină, cu multe sensibilități.
În 2026, România are un rol important în a menține Marea Neagră pe agenda aliată. Sună abstract, dar nu e. Înseamnă exerciții, supraveghere, capacitate de a primi rapid forțe, integrarea apărării aeriene cu componenta navală, plus un lucru pe care oamenii îl trec ușor cu vederea: infrastructura civilă care face posibilă mișcarea militară. Portul Constanța, căile ferate, nodurile rutiere, toate acestea devin parte din poveste.
Delta, Tulcea și acea senzație că trebuie să ridici privirea
E greu de explicat cuiva care nu a trăit asta cum se schimbă aerul unei comunități când alertele nu mai sunt excepție. În nordul Dobrogei, ideea de securitate a coborât din discurs în gesturi simple. Închizi ferestrele altfel, te uiți pe cer altfel, îți verifici telefonul altfel. Acolo se vede cel mai clar că România e, în 2026, un stat de frontieră în sensul concret al cuvântului.
Incidentele cu drone și fragmente, din 2024 și 2025, au făcut ca România să își rafineze reacția. A apărut și o dimensiune legală, nu doar una militară. În 2025, România a adoptat și apoi a pus în aplicare un cadru legislativ care permite armatei să neutralizeze sau să doboare drone care intră ilegal în spațiul aerian, în condiții și proceduri clar stabilite. Nu e genul de subiect care să-ți încălzească sufletul, dar e exact tipul de „șurub” instituțional care, într-o criză, face diferența între improvizație și control.
România ca nod logistic pentru flancul estic
Securitatea, dacă te uiți atent, e și o problemă de transport. Poți avea cele mai frumoase strategii, dar dacă nu poți muta rapid oameni și echipamente, rămâi cu hârtia în mână. România, în 2026, are o importanță logistică majoră pentru flancul estic, mai ales pe direcția sud estică, adică spre Marea Neagră și spre spațiul din jurul Ucrainei.
Aici intră în scenă nu doar armata, ci și drumurile, porturile, aeroporturile și capacitatea de a le integra. Se vede și în discuțiile europene despre „mobilitate militară”, adică acele proiecte care, la suprafață, par simple investiții în infrastructură, dar, de fapt, sunt pregătiri pentru mișcare rapidă în caz de criză. E un paradox plăcut: uneori, o șosea bună e și o investiție civilă, și o investiție de securitate.
Portul Constanța, o piesă mai grea decât pare
Portul Constanța e, în mod tradițional, o platformă economică. În contextul ultimilor ani, a devenit și un punct de sprijin pentru fluxuri logistice legate de regiune, inclusiv pentru exporturile ucrainene, atunci când rutele tradiționale au fost afectate. Nu înseamnă că România „ține” singură regiunea, ar fi o exagerare inutilă, dar înseamnă că fără acest port, fără conexiunile lui și fără capacitatea de a gestiona trafic crescut, presiunea asupra altor rute ar fi mult mai mare.
În echilibrul de securitate, porturile sunt ca plămânii. Nu le vezi mereu, dar dacă se blochează, simți imediat.
Aeroporturi, căi ferate, depozite, lucruri care nu apar în discursuri
România a învățat, poate cu întârziere, că logistica nu e ceva ce rezolvi doar în timp de criză. În 2026, rolul ei regional depinde de capacitatea de a primi și rota forțe aliate, de a susține exerciții mari, de a gestiona stocuri și de a menține lanțuri de aprovizionare. Aici intră în scenă și ceea ce nu se vede în fotografii: depozite modernizate, piste, hangare, zone de mentenanță, proceduri de coordonare cu partenerii.
Este, sincer, un tip de muncă ce pare plictisitoare, până când devine esențială.
Prezența aliată, infrastructura militară și mesajul liniștit al continuității
România, în 2026, contează și pentru că poate găzdui prezență aliată în mod susținut. Asta nu e doar o chestiune de simbol. Prezența aliată, mai ales când e multinațională și repetată, creează proceduri comune, ridică nivelul de interoperabilitate și, foarte important, transmite un semnal de descurajare care nu depinde de un singur titlu de presă.
Mihail Kogălniceanu, un proiect care schimbă scara
Baza de la Mihail Kogălniceanu, lângă Constanța, e unul dintre locurile unde se vede cel mai clar schimbarea de scară. Extinderea bazei, începută în 2024, e un proiect pe termen lung, cu ambiții mari, de la piste și utilități până la infrastructură care poate susține un număr semnificativ de militari aliați. În termeni simpli, România devine un loc unde prezența aliată nu e doar vizită, ci rutină.
Există și un efect psihologic, pe care îl simți în conversații obișnuite, prin orașe și sate. Când știi că lângă tine funcționează o bază mare, când vezi exerciții, când auzi avioane și când știi că acolo sunt oameni din mai multe țări, intri într-o altă stare mentală. Nu e entuziasm, mai curând e o asumare tăcută. Asta, în regiunea noastră, e aproape o virtute.
Deveselu, între tehnică și mitologie publică
Deveselu a devenit, în ultimii ani, un nume încărcat. Unii îl pronunță cu sentimentul că e un scut, alții îl folosesc ca sperietoare. Dincolo de mitologia publică, baza de la Deveselu rămâne un element din arhitectura aliată de apărare antirachetă. În echilibrul de securitate, faptul că România găzduiește un asemenea element înseamnă responsabilitate și expunere deopotrivă.
Responsabilitate, fiindcă trebuie să gestionezi un sistem complex, să îl integrezi în alianță, să îl explici publicului fără să îl transformi în basm. Expunere, fiindcă orice element strategic devine țintă de propagandă, de interpretări răuvoitoare și de presiuni.
Craiova și brigada multinațională, o ancoră terestră
Când se vorbește despre România și securitate, publicul se gândește imediat la mare sau la avioane. Mai puțin se vorbește despre dimensiunea terestră, deși acolo se construiește, la propriu, descurajarea. Prezența structurilor multinaționale, cum este brigada multinațională de la Craiova, creează un tip de solidaritate practică. Nu mai e doar „suntem aliați pe hârtie”, e „ne antrenăm împreună, ne cunoaștem, ne înțelegem procedurile”. Într-o situație limită, aceste detalii cântăresc.
Apărarea aeriană și epoca dronelor, de la reacție la sistem
Dacă ar fi să aleg un cuvânt care a intrat, fără voie, în vocabularul nostru de securitate, ar fi „dronă”. Nu fiindcă drona ar fi cea mai sofisticată armă, ci fiindcă e cea mai insistentă. Vine ieftin, vine noaptea, vine în roi, vine cu semnal confuz. Și, în multe cazuri, vine cu o logică a uzurii. Te obligă să consumi resurse, să te agiți, să stai treaz.
În 2026, România încearcă să transforme această oboseală într-un sistem. Asta înseamnă senzori, reguli de angajare, apărare stratificată și, foarte important, coordonare cu aliații. Înseamnă și acea combinație complicată de fermitate și prudență. Dacă reacționezi prea târziu, pari vulnerabil. Dacă reacționezi impulsiv, riști să creezi o criză mai mare decât incidentul.
Legea, procedura și ideea de control
Adoptarea cadrului legal pentru doborârea dronelor care încalcă spațiul aerian nu e un detaliu tehnic aruncat într-un colț. E recunoașterea unei realități. România a fost pusă în situația de a gestiona încălcări și fragmente provenite din atacuri asupra Ucrainei, iar instituțiile au fost obligate să își clarifice instrumentele. Într-o țară normală, vrei să știi cine decide, în ce condiții, cu ce responsabilități.
În 2026, această claritate face parte din rolul României: să fie un stat care nu intră în panică, dar nici nu ignoră. Să arate că are reflex și disciplină.
Patriot, Mistral și completarea golurilor
România a investit în sisteme grele, precum Patriot, și a făcut pași pentru a acoperi și amenințările de la altitudine joasă, acolo unde drona se simte „în elementul ei”. În noiembrie 2025, România a semnat un contract cu Franța pentru sisteme Mistral de apărare aeriană foarte apropiată, cu un pachet consistent de lansatoare, rachete și instruire. Asta arată o preocupare reală pentru completarea lanțului, nu doar pentru piesele mari.
În plus, România a făcut și gesturi care țin de solidaritate regională. Decizia de a dona Ucrainei un sistem Patriot, aprobată în 2024 și discutată intens public, a fost un semnal că Bucureștiul nu se vede doar ca beneficiar, ci și ca participant la efortul de securitate. Firește, un asemenea gest vine cu discuții despre propria protecție, despre înlocuire, despre costuri. Dar, în termeni de echilibru regional, asemenea gesturi au greutate.
România și ideea de „zid de drone”, dar fără poezie
În 2025, România a început să discute despre producția de drone defensive împreună cu Ucraina, în cadrul unui efort european mai larg. Mi se pare un pragmatism sănătos. Dacă amenințarea vine din aer, atunci răspunsul nu poate fi doar să cumperi sisteme scumpe. Trebuie să ai și soluții adaptabile, produse repede, întreținute ușor, integrate inteligent.
E o schimbare de mentalitate. România, cu tradiția ei industrială amestecată, uneori glorioasă, alteori prăfuită, e împinsă să se reinventeze. Nu din orgoliu, ci din nevoie.
România ca spațiu de instruire, Fetești și limbajul comun al aliaților
În poveștile despre securitate, se vorbește mult despre arme, mai puțin despre oameni. Dar oamenii sunt partea vie, partea care decide, care greșește, care corectează. România a ajuns să joace un rol important și ca spațiu de instruire, iar asta, în 2026, e un element de greutate.
Centrul European de Instruire pentru F 16 de la Fetești, creat cu sprijinul unor parteneri europeni, a devenit o platformă unde se formează piloți, inclusiv ucraineni. În 2025, România a preluat formal aeronave care erau folosite în cadrul centrului, întărind ideea că acest proiect nu e o improvizație temporară, ci o investiție pe termen mediu.
Pentru echilibrul de securitate, un asemenea centru înseamnă interoperabilitate și continuitate. Piloții antrenați aici vorbesc aceeași „limbă” operațională cu partenerii, înțeleg aceleași proceduri, își construiesc aceleași reflexe. Nu e un detaliu. Într-o criză, nu ai timp să traduci, ai timp doar să reacționezi.
Marea Neagră, marina și libertatea de navigație
România are o marină despre care se vorbește, de obicei, doar când apare o problemă. Și, totuși, Marea Neagră nu îți permite să tratezi marina ca pe un capitol opțional. În ultimii ani, amenințările din mare s-au diversificat: mine, drone maritime, rachete de coastă, atacuri asupra infrastructurii, presiuni asupra rutelor comerciale.
În 2026, România joacă rolul unei țări care trebuie să țină deschisă discuția aliată despre Marea Neagră și, în același timp, să își întărească propria capacitate navală, chiar dacă modernizarea vine greu și cu întârzieri.
Sea Shield și exercițiile care te învață să nu improvizezi
Exercițiile militare par, din exterior, un fel de spectacol. Din interior, sunt un antrenament pentru o zi pe care speri să nu o trăiești niciodată. În aprilie 2025, exercițiul Sea Shield 25, unul dintre cele mai mari exerciții navale din zona Mării Negre, a adunat România și parteneri din mai multe state aliate și partenere. Astfel de exerciții pun laolaltă nave, aviație, forțe terestre, proceduri de comandă și control.
Când exercițiile devin constante, mesajul e simplu și greu de contestat: regiunea nu e abandonată, iar cooperarea nu e o idee, e o practică.
Corvete și dilema modernizării, fără răbdare pentru amânări
Modernizarea marinei române a fost, ani la rând, o discuție cu multe întreruperi. În 2025, România a reluat, prin decizii la nivel înalt, planul de a achiziționa corvete ușoare, după blocaje și anulări de contracte. În 2026, această temă nu mai poate fi tratată ca un moft. O mare tensionată cere capabilități reale, fie că vorbim despre patrulare, răspuns rapid, război electronic sau integrarea cu apărarea de coastă.
E o problemă de timp. Nu poți negocia la infinit într-o regiune în care amenințările se mișcă rapid.
Industria de apărare, pulberea, întreținerea și miza pe ecosisteme
Europa a redescoperit, destul de brutal, că fără industrie de apărare, securitatea rămâne o promisiune. România a avut industrie de profil, a avut și perioade de degradare, a avut și o anumită autosuficiență birocratică. În 2026, presiunea externă și nevoia internă împing lucrurile spre reconstrucție.
Aici, rolul României în echilibrul regional se vede în două direcții. Prima este capacitatea de a produce și de a integra în lanțuri europene. A doua este capacitatea de a întreține și repara. Într-un conflict modern, mentenanța e aproape la fel de importantă ca achiziția.
Victoria, Brașov și revenirea unui cuvânt vechi, pulberea
În noiembrie 2025, Rheinmetall a anunțat un proiect major împreună cu România pentru producția de pulbere și încărcături modulare, cu o fabrică planificată în Victoria, județul Brașov, și cu începerea construcției în 2026. E genul de știre care nu e „glamour”, dar e fundamentală. Muniția, în ultimii ani, a devenit nu doar consumabil, ci factor de rezistență.
O astfel de investiție are valoare și pentru România, și pentru Europa. România devine mai relevantă în lanțul de aprovizionare, iar asta înseamnă greutate strategică. Nu doar pentru că produce, ci pentru că, în criză, produce în regiune.
SAFE și logica fondurilor europene care nu mai sunt doar pentru asfalt
Uniunea Europeană a început să pună bani mai organizați în apărare, inclusiv prin mecanisme care încurajează achiziții comune și investiții industriale. România, în 2026, are interesul să folosească aceste instrumente, nu ca pe niște etichete, ci ca pe oportunități concrete.
E o schimbare culturală. Să tratezi politica europeană de apărare nu ca pe un capitol de conferință, ci ca pe un instrument de lucru.
Diplomația și poziția României între NATO și UE
România nu e doar un teritoriu pe hartă, e și un nod de decizie. În 2026, rolul ei diplomatic e să țină legate două lumi care uneori funcționează pe viteze diferite: NATO, cu logica militară, și Uniunea Europeană, cu logica politică, economică și juridică.
Pe fondul discuțiilor despre negocieri de pace și garanții de securitate pentru Ucraina, România are o miză evidentă: orice aranjament de securitate în regiune, fie că e armistițiu, fie că e o formulă de monitorizare, fie că e un pachet de sprijin pe termen lung, va atinge direct flancul estic. România e parte din această arhitectură nu doar prin geografie, ci și prin infrastructura pe care o pune la dispoziție și prin experiența acumulată în ultimii ani.
În același timp, România e nevoită să își păstreze o voce coerentă. Într-o regiune în care fiecare țară are propriile temeri și calcule, coerența devine o formă de putere.
Republica Moldova, o vecinătate care nu e „externă” în sensul obișnuit
E imposibil să vorbești despre securitatea României fără să privești spre Republica Moldova. Relația e istorică, culturală și, inevitabil, strategică. În 2026, reziliența Moldovei, capacitatea ei de a rezista presiunilor economice și informaționale, contează pentru stabilitatea întregii regiuni.
Sprijinul energetic, interconectările, proiectele de infrastructură, cooperarea instituțională, toate sunt piese care nu arată militar, dar care reduc vulnerabilitatea. Dacă vrei echilibru, nu te uiți doar la tancuri. Te uiți și la facturi, la rețele, la capacitatea unui stat de a nu fi șantajat.
Spațiul informațional, războiul care intră în telefon
Războiul modern nu se duce doar în tranșee, se duce și în feed. În ultimii ani, regiunea a fost lovită de campanii de dezinformare, de narațiuni care încearcă să slăbească încrederea în instituții și în alianțe. România, ca stat de frontieră, e o țintă firească.
Aici, rolul României în echilibrul regional e mai puțin spectaculos, dar esențial: să își întărească instituțiile, să comunice clar, să nu lase spațiul public să fie ocupat de zvonuri. Pare un subiect „soft”, dar în momente de criză, zvonurile pot face mai mult rău decât o dronă căzută în câmp.
Economia, bugetele și întrebarea incomodă: cât putem duce
Oricât am vorbi despre securitate, există o întrebare care nu dispare: avem resurse? România, în ultimii ani, a crescut alocările pentru apărare și a discutat ținte mai ambițioase, inclusiv 2,5% din PIB, cu discuții publice despre posibilitatea de a urca spre 3% în anii următori. În același timp, România se confruntă cu presiuni bugetare și cu un deficit ridicat, ceea ce face ca orice creștere să fie, inevitabil, negociată în interior.
În 2026, rolul României în echilibrul regional depinde și de această disciplină economică. Dacă investești haotic, obosești. Dacă amâni prea mult, rămâi vulnerabil. Dacă promiți mai mult decât poți duce, pierzi credibilitate. Securitatea nu se cumpără pe datorie morală, se construiește cu răbdare și cu priorități clare.
Și aici e o tensiune tipic românească. Oamenii vor normalitate, ceea ce e absolut firesc. Vor școli, spitale, salarii, drumuri, adică lucruri concrete. În același timp, trăim lângă o criză care cere investiții în apărare. Politica trebuie să lege aceste două nevoi fără să le pună una împotriva celeilalte. Nu e ușor, și nici nu cred că există rețete perfecte.
Ce înseamnă, de fapt, „rolul României” în 2026
Dacă pui cap la cap toate aceste fire, se vede un tablou destul de clar. România e una dintre țările care țin flancul sud estic al NATO și al Uniunii Europene prin geografie, prin infrastructură, prin prezență aliată și printr-un efort de modernizare care, chiar dacă e imperfect, e real.
România e, în același timp, o platformă logistică, un spațiu de instruire, un gazdă pentru capabilități aliate importante și un stat care încearcă să își refacă industria de apărare într-un moment în care Europa are nevoie, urgent, de producție și de mentenanță. România gestionează, zilnic, o zonă de contact cu războiul, cu drone, cu alerte, cu presiuni, fără să fie ea însăși parte directă a conflictului. Tocmai această poziție, aproape, dar nu înăuntru, face ca responsabilitatea să fie și mai mare.
În discuțiile publice, apare mereu întrebarea dacă România „contează”. Contează, dar nu printr-o singură piesă. Contează prin suma de decizii, prin consistența prezenței aliate, prin felul în care își apără spațiul aerian, prin capacitatea de a vorbi coerent în NATO și în UE, prin felul în care sprijină reziliența vecinătății, în special a Republicii Moldova.
Pentru cine vrea o abordare mai directă, cu argumente puse într-o formă accesibilă, tema a fost discutată și aici: https://jurnaluldetransilvania.ro/ce-rol-joaca-romania-in-securitatea-regionala-a-europei-de-est-in-contextul-actual.
În final, dacă îmi permiți o imagine, România, în 2026, e ca o casă cu ferestre spre est care a învățat să își întărească ușa fără să își închidă lumina. Vrea să rămână o țară cu viață civilă normală, cu griji obișnuite și cu bucurii simple. Dar a înțeles, poate mai bine decât în alte perioade, că normalitatea, în regiunea asta, nu e un dar. E un efort. Și e un efort care, uneori, te ia pe nepregătite, dar nu îți dă voie să te prefaci că nu ai auzit.
